Tudor Arghezi

Vengono, eccoli, sempre da soli
verso di me tutti i frantumi,
briciole slabbrate ed intere
di cose che stenti a capire.
Sono come li ho dimenticati
da quando si sono addormentati:
un vecchio cimitero di bambole.
Ora cominciano a muoversi,
a prendere corpo dall’ombra
e da un brusio come d’alveare,
e si ricompongono a poco a poco.
Zoccoli con aureola d’angelo,
frammenti di icone che serbano, a rimorso,
di benedizione una traccia e maledizione,
una lacrima fissata in pittura,
una mano ferita, uno sguardo,
a campane, pare, lontane,
e qualche pagina di libro.
Un coccio risuscita un’anfora rotta.
Stormisce anche l’edera morta
e a una a una, destandosi, le voci spente
mormorano pare e pare che ridano.
Mi vedo ora convitato alla Cena,
ora centurione nella persecuzione.
Provo di nuovo la camicia d’allora,
stretta, con una ferita d’allora,
e dimenticata
nel cuore del tempo, silenziosa.
E se porto la mano allo squarcio
di non so quale lotta,
mi scivola molle sul sangue.
Là si raccoglie
tutto ciò che da sé si aduna,
frammenti di Scrittura e schegge di luna.
Non posso ingannarmi.
Il gelo mi brucia: un blocco d’argento,
e nella nebbia le dita
diventano sopra le unghie carbone di ghiaccio.

Tudor Arghezi
Traduzione di Marco Cugno
da “Accordi di parole” Einaudi, Torino, 1972

Reminiscenţe
Vin, iată-le, tot de la sine,
Frînturile toate spre mine,
Fărîme ştirbite şi-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nţelegi.
Aşa sînt precum le-am uitat
De cînd s-au culcat:
Un fost cimitir de păpuşi,
Încep să se mişte de-acuşi,
Să capete trup
Din umbră şi zvon ca de stup,
Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrînd a mustrare,
O schiţă de bine şi rău cuvîntare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mînă rănită, o căutătură,
Şi clopote, parcă, departe,
Şi cîte o foaie de carte.
O ţandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet şi iedera moartă
Şi vocile stinse luînd graiuri, pe rînd,
Şi mùrmură parcă şi parcă şi rîd.
Mă văd cînd la Cină părtaş,
Sau cînd, în prigoană, sutaş.
Încerc iar cămaşa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Şi nemaiştiută
La inima vremii, tăcută.
Şi dacă duc palma la gaura ruptă,
Nu ştiu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sînge.
Acolo se strînge
Tot ce de la sine se-adună,
Frînturi de Scriptură şi haşchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde îngheţul: un sloi de argint,
Şi deştele-n ceaţă
Se fac peste unghii cărbune de gheaţă.
Tudor Arghezi
da “Una sută una poeme”

Mi sono difeso invano e ora mi nascondo nell’ombra
della luna bianca, l’alta lancia spezzata.
Ho messo terre e acque tra noi come ostacoli,
e siamo, in ogni luogo, vicini.
T’incontro su ogni sentiero in attesa,
eterna silenziosa compagna.
Prendi per me nel cavo
delle mani l’acqua delle sorgenti
che esce tra templi e pietre senza rumore.
Ti slacci la camicetta e coi seni nelle mani
domandi: «Vuoi dissetarti qui o alla fonte?»
Hai accostato la tua bocca alla mia piegata
al ghiacciolo per bere con me la sua scintilla.
Confusa in ogni cosa, come ombra o pensiero,
la luce ti porta in sé e la terra ti ha fatto crescere.
In ogni suono il tuo silenzio: nelle tempeste
nelle preghiere nel passo dell’uomo e nei liuti.
Ciò che soffro è dolore per te,
tu sei in ogni cosa che nasce o muore,
vicino a me e pure cosí lontana,
sposa sempre promessa, mai sposa.

Tudor Arghezi
da “Tudor Arghezi, Poesie”, Mondadori 1966

Cîntare
M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
Pusei pămînt şi ape, zăgaze între noi,
Şi sîntem, pretutindeni, alături, amîndoi.
Te întîlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
Necontenita mută a mea insoţitoare.
Pe la fîntîni iei unda pe palme şi mi-o dai,
Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.
Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sînii-n mină
De vreau s-astîmpăr setea din ei sau din fîntînă.
Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
Voind să bei cu mine scînteia lui deodată.
Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gîndul,
Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pămîntul.
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,
În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.
Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,
De faţa-n tot ce naşte, de faţa-n tot ce piere,
Apropriată mie şi totuşi depărtată,
Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.
Tudor Arghezi
da “Cuvinte potrivite”

Tudor Arghezi (Bucarest, 1880 – Bucarest 1967) è stato uno dei maggiori poeti, scrittori e saggisti rumeni del 900. Questo il resoconto completo delle sue opere, sia in versi che in prosa: Cuvinte potrivite, poezii, 1927; Icoana de lemn, tablete, 1929; Poarta neagră, tablete, 1930; Flori de mucigai, poezii; 1931; Cartea cu jucării, poezii 1931; Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933; Ochii Maicii Domnului, 1934; Cărticica de seară, poezii, 1935; Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934; Versuri, 1936; Ce-ai cu mine vântule?, 1937; Lina, roman, 1942; Eminescu, studiu critic, 1943; Versuri alese, 1946; Bilete de papagal, 1946; Una sută una poeme, 1947; Prisaca, 1948, poeme pentru copii; 1907-Peizaje, 1955; Pagini din trecut, publicistică, 1955; Cântare omului, 1955; Frunze, 1961; Poeme noi, 1963; Cadențe, 1964; Silabe, 1965; Răzlețe, 1965; Versuri lungi, 1965; Ritmuri, 1966; Litanii, 1967; Noaptea, 1967; O Furnică; Testament.
In lingua italiana – seppur controversa – spicca certamente la traduzione di Salvatore Quasimodo: “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966. Altrettanto celebre è la traduzione di Marco Cugno per Enaudi (datata 1977): “Accordi di parole” (le poesie di Tudor Arghezi dal 1927 al 1967).

Condividi
  • 15
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato. I campi obbligatori sono contrassegnati *